miercuri, 17 martie 2010

Carpe diem

Efervescenta mea de unde vine si unde se duce. Vine din prea multa dragoste de viata. Si-asa mereu mi se parea ca traiesc intr-un film si mereu ma transpuneam in personajul care neaparat era un fel de "regina balului". Mi-aduc si acum aminte teancul de reviste "Cinema" pe care le sorbeam cu nesat inchipuindu-ma imbracata in trench-coatul lui Audrey Hepburn in Breakfast at Tifanny sau cu parul lung si blond aranjat a la Brigitte Bardot. Ca atare visele mele am cautat mereu sa le realizez, caci sunt o fire tare capricioasa, comoda, doritoare de placeri pe care nici macar nu-mi dau silinta sa mi le refuz pe principiul ca o viata avem. Acum am si parul lung si blond si am si vreo 3 trench-coaturi...ce sa mai, ca sa ma pot inchipui mai bine in filmul meu numit simplu "viata mea". Pe la 16 ani am iesit pentru prima data din tara, atunci mi-am zis ca e interesant si exact asta voi face, voi trai si prin alte parti, iata-ma departe. Pe la 18 ani m-am simtit o tanara ce incepe sa-si deschida aripile pentru a se putea transforma intr-o femeie cu adevarat femeie. Si iata la peste 30 si de ani simtimdu-ma asa cum mi-am si inchipuit, o femeie bine in pielea ei, rasfatata in primul rand de ea insasi, nerefuzandu-mi pe mai departe placerile si cumva departe de lumea dezlantuita. De ce departe? Departe temporal...recitesc Enigma Otiliei...am avut chef de ea tocmai ca iarna asta nu se lasa dusa si odata intrata sub plapuma calda, asa lenesa si pe punctul de a adormi, imi revin imagini dragi in minte...ciudat unele sunt legate de Bucuresti, adica stradute dragi, intrarea aia din piatra cu bolta de la Antim, Cotrocienul, Lazarul. Pascalopol (adica Calinescu in speta) zice o chestie minunata, pe care intuitiv eu am simtit-o mereu: Asta e varsta (lor) cea mai incarcata de dorinti, si ce-ti lipseste acuma nu mai capeti niciodata. Mai placut e sa-ti aduci aminte fericiri trecute, decat ca, dupa o tinerete uscata, sa ai tarziu ceea ce n-ai avut la vreme. El se refera evident la "nebuniile" tineretii, la rebeliuni, la pasiuni, la iubiri imposibile, la fugit in lume vazut ca rupt de familia originara, la plecat la Paris cu doi lei si trait din covrigi dar extaziat in fata impresionistilor la Orsay Musem si altele asemanatoare. Vulcanul ala de neoprit daca il lasi sa se reverse atunci, mai tarziu te ridica deasupra valurilor de lava uscata ca sa contempli lumea. Poate ca m-as fi putut infrana in a ma dezlantui, dar n-am vrut-o, am plans, am ras, am iubit ca o nebuna, i-am facut pe altii sa ma iubeasca ca niste nebuni, am parasit, am fost parasita, am fugit de responsabilitati si am folosit o filosofie superficiala tocmai pentru a-mi sigila si confirma vartejul ala nebun de "azi vreau, azi folosesc, azi arunc". Daca ar fi sa ma descriu pe mine cea de la 25 de ani sa zic e ca si cum as vrea sa descriu senzatia cuiva insetat ce-si infinge dintii intr-o piersica zemoasa...setea nu-i trece, savoarea gustului parfumat il innebuneste si mai vrea, zeama dulce ii umple fata si la sfarsit se intreaba daca oare a facut bine sa incerce sa-si potoleasca setea taman cu o piersica :)))) Ielele ar fi fost invidioase pe totala mea aruncare in gol, pe dansul pasional neinfrant de nimic, ca si cum as fi incercat prin el, in luminile ca niste fulgere ale clubului sa transced undeva, unde, nici asta nu se stie, ca in povestile fara sfarsit. Mi-am consumat (aproape) toata lava atunci, acum vad marea de undeva de pe o coasta a muntelui (vulcanic) si absorb fiecare particula a vantului, a soarelui. Nu are cum sa-mi fie dor de ele, de clipele alea, le am in mine, le-am trait cu toata puterea, imi sunt bucata mea de "Moulin Rouge-a se citi dans, petrecere, nebunia noptilor de vara"(numai ca la mine in special se chema Club A, Terminus, Planters). Carpe diem a fost una dintre primele "intelepciuni" pe care le-am descoperit si cu exactitate nu as putea spune, poate prima data cand mi-au placut ochii albastri ai unui baiat pe care il chema Alexandru. Poveste fara sfarsit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu