De ceva timp ma tot minunez ca lumea e in miscare. Peste tot sunt demonstratii, azi am vazut una pe euronews de la Viena. Bineinteles ca astea din Europa sunt ignorate cu buna stiinta de mainstream mass media de tot rahatul care este in intreaga Europa. Nu care cumva sa se trezeasca zombies la viata? Ce sa zic...bine ca am neuronii care fac sinapsa singuri si nu asteapta pilula albastra ca sa dorm linistita. Astazi dintr-una intr-alta am discutat cu Freya despre autoritati. Despre regina Olandei, care mai nou, ca orice autoritate din intreaga lume speriata rau ca poporul nu o mai iubeste cu ardoare a dat ordin de perchezitionare fortata a caselor de pe strazile unde o sa viziteze ea anul asta de ziua nationala. Daca credeti ca e gluma, nu e! Asta e mai rau, ca sa zic asa. Cine refuza e bagat la inchisoare. Abunda forumurile olandeze de huo, Olanda stat politienesc, etc...dar bineinteles ca ei vorbesc, ei se aud, ca niciodata vreo autoritate nu va tine cont decat sub presiune sa fim clari :)) de ceea ce zice poporul.
Ca atare azi am initiat-o pe fii mea in primele taine ale anarhismului si neascultarii de autoritati, de a gandi cu capul tau si nu de a te arunca de pe o stanca ca asa a zis nea regele, nea presedintele, nea politistul sau mai stiu eu cine pe lumea asta mare si plina de ciudati. I-am zis ca nu exista nimeni mai presus de ea, ca nu ii este nimeni superior, chit ca face parte din niste reguli ale societatii, ca le poate ignora cu buna stiinta daca logica ei ii spune altceva. Si mai ales daca vreodata nu va fi de acord cu ceva sa ma bage pe mine la inaintare: am voie de la mama :)) bine asta pana va fi majora ca atunci poate sa le spuna ea vreo doua direct! Stiu ca sunt oameni care mor de frica diferitelor repercusiuni, care ar fi alea nu stiu, poate sa-mi ia careva boii de la bicicleta, sau esarfa araba adusa din Iordania de mama, acestea fiind dupa cum se stie niste elemente tare periculoase in viata societatii toata amortita bine de prozacul cotidian.
Intentionez sa cresc niste copii liberi si nu niste marionete, astfel ca e normal ca ele sa aiba o pregatire civica. Una minina necesara zilelor noastre. Sa inteleaga mesajele venite prin diferitele canale de comunicatie la adevarata lor valoare, si prin prisma gandirii lor, nu sa le inghita precum niste curci bete. Ca asa a zis cutare...so what? Pana la momentul in care vor ajunge sa citeasca din filosofi, asta ca disciplina mentala, ca un antrenament al intelegerii gandirii umane...pana atunci vom discuta deschis despre orice subiect.
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
chef de internet zero...
Elitismul asta al naibii e de vina...:) am o multime de chestii de facut si m-am cam plictisit sa tot citesc aceleasi si aceleasi dileme, over and over and over again. Sau nu stiu, poate unde se intampla fenomenul asta ciudat: caut esenta vietii sa o gust cu lingurita. Sa o decantez intr-o licoare de aur si argint si atat de fina ca e insasi ea un microunivers in felul ei, plina de stele mici, galaxii si nebuloase inflorite in iarna. Cand am ceva timp liber, desi destul de putin acum la inceput de an il folosesc cu pretiozitate (haha asta sigur i-ar place lui frate' miu). Fetele mele cu obrajii rotunzi si dulci, carti de citit, muzica de ascultat, de baut o cafea cu baietii (am doi prieteni ingineri romani exact aici la mine la tara in orasul meu de 97.000 de locutori). Chestii palpabile, vreau sa simt viata, sa o miros, sa revad paduri, diguri, campuri, dar care ma umplu se seninatatea omului aluia simplu, care nu e framantat de intrebari existentiale.
Habar n-am de ce, eu consumatoarea filosofilor pe paine, mama tuturor intrebarilor rasucite si impletite si de cate 9 ori, vreau sa nu mai "gandesc" prea mult. Cel putin acum, acum doar simt. La maximum. Vreau sa simt trecerea vremii prin minute, secunde si zile...asa cum e ea: iarna asta care nu a fost iarna, Keira care mi s-a transformat din mica papusa de portelan intr-o domnisorica cu rotunjimi de printesa albastra (niciodata roz, uneori verde), Freya care isi misca gratios pletele in timp ce merge cu stepul de parca ar patina cu el, al meu care repeta aproape in fiecare seara la chitara.
M-am plictisit la greu de net, inafara cazului in care ori vorbesc cu gasca mea de fete cu care am fost la A'dam si Londra sau daca mai caut ceva pe net de citit, e o manie asta. Ieri citeam despre anul 1910 intr-o carte si repede m-am dus la wikipedia si google. Dar p-astea nu le pot denumi efectiv net, sunt precum dictionarele moderne :). Altfel nu am fost niciodata o persoana care sa stea pe messenger, si oricum m-ar irita infiorator sa mai scriu pe forumuri. Nu mai am rabdarea necesara. Feisbucul mai merge inca tot asa din cauza majoritatii prietenilor de departe cu care e mult mai simplu sa click si sa interactionez, dar in rest...niente, nada, niks :).
Unde si poate nebunia asta care m-a cuprins acum...de ceva timp cu iesitul. E si drept ca mi-am format gasca de prieteni in timp, e si drept ca e mai usor de gasit acum si pentru fete si pentru mine ceva misto de facut. Doar in locurile de joaca, e clar ca nu era visul vietii mele :). Deci viata mea s-a mutat mult mai mult in real si a ramas mult mai putin in virtual. Ceea ce nu suna rau, dar deloc, sic!
Habar n-am de ce, eu consumatoarea filosofilor pe paine, mama tuturor intrebarilor rasucite si impletite si de cate 9 ori, vreau sa nu mai "gandesc" prea mult. Cel putin acum, acum doar simt. La maximum. Vreau sa simt trecerea vremii prin minute, secunde si zile...asa cum e ea: iarna asta care nu a fost iarna, Keira care mi s-a transformat din mica papusa de portelan intr-o domnisorica cu rotunjimi de printesa albastra (niciodata roz, uneori verde), Freya care isi misca gratios pletele in timp ce merge cu stepul de parca ar patina cu el, al meu care repeta aproape in fiecare seara la chitara.
M-am plictisit la greu de net, inafara cazului in care ori vorbesc cu gasca mea de fete cu care am fost la A'dam si Londra sau daca mai caut ceva pe net de citit, e o manie asta. Ieri citeam despre anul 1910 intr-o carte si repede m-am dus la wikipedia si google. Dar p-astea nu le pot denumi efectiv net, sunt precum dictionarele moderne :). Altfel nu am fost niciodata o persoana care sa stea pe messenger, si oricum m-ar irita infiorator sa mai scriu pe forumuri. Nu mai am rabdarea necesara. Feisbucul mai merge inca tot asa din cauza majoritatii prietenilor de departe cu care e mult mai simplu sa click si sa interactionez, dar in rest...niente, nada, niks :).
Unde si poate nebunia asta care m-a cuprins acum...de ceva timp cu iesitul. E si drept ca mi-am format gasca de prieteni in timp, e si drept ca e mai usor de gasit acum si pentru fete si pentru mine ceva misto de facut. Doar in locurile de joaca, e clar ca nu era visul vietii mele :). Deci viata mea s-a mutat mult mai mult in real si a ramas mult mai putin in virtual. Ceea ce nu suna rau, dar deloc, sic!
duminică, 1 ianuarie 2012
semne bune anul are...
1.01.2012 ce frumos e anul asta! Nu stiu cum de tocmai acum ar trebui sa se sfarseasca tot, ca eu una nu pot crede asta, doar 2012 e numar par, simetric, perfect, 2 si 12. Am avut un sentiment asa de frumos la miezul noptii cand timp de 45 de minute, record de cand sunt eu aici, au tot tras oamenii cu artificii care de mai care mai frumoase, unele ca niste lampioane. Fluturi de hartie cerata cu antene de foc valsand in inalturi, Am fost inconjurata de prieteni, am baut un vin rosu bun si am ascultat muzica pana la 4 dimineata, cand am adormit ca un prunc.
Acum beau o cafea mare cu lapte si ascult Debussy Clair de lune la concertul de Anul Nou de la Viena. Viata e plina de frumusete, doar timp sa ne facem sa culegem toate pietrele pretioase care ni le ofera in dar!
Un 2012 frumos va doresc si sa nu va fie frica sa traiti cu pasiune fiecare clipa, fiecare sentiment, fiecare poezie si fiecare cantec.
Acum beau o cafea mare cu lapte si ascult Debussy Clair de lune la concertul de Anul Nou de la Viena. Viata e plina de frumusete, doar timp sa ne facem sa culegem toate pietrele pretioase care ni le ofera in dar!
Un 2012 frumos va doresc si sa nu va fie frica sa traiti cu pasiune fiecare clipa, fiecare sentiment, fiecare poezie si fiecare cantec.
miercuri, 28 decembrie 2011
gospodina ratata :)
Stiu ca pe la inceputurile mele intr-ale familiei cu copii, ma mai incerca un sentiment de vinovatie, ca nu dau pe dinafara de talente gospodaresti. In timp mi-a trecut acest sentiment, pentru ca nu era unul autentic ci indus de multimea de fete si mame gospodine, uneori pline de griji absconse, care mie una imi scapau si mai ales capatau o aoreola de mister.
Simplu si la obiect, nu-mi place sa stau in bucatarie, doar daca am o carte si o citesc la masa, mai am momente d-astea, sau daca pe masa din bucatarie ne jucam cu lego, pictam, si altele asemanatoare. Dar ca eu sa stau ore in sir sa prepar ceva sincer mi se pare pierdere inutila de timp. Pentru mine :) ca de altfel ador mancarea gatita in casa, sau cea cat mai naturala posibil. De aceea sunt specialista in salate, de tot felul, paste de tot felul, diferite altele, dar nu dulciuri. Nici nu am mari mancatori de dulciuri pe-acasa. Asta ar putea fi subiect separat. Caci iata mi se arata Domne norisorii roz, dupa ani si ani. Ca tot se plange lumea de copiii care cer dulciuri non-stop. Dar daca ale mele nu sunt invatate, cand primesc o felie de tort pe la petreceri, halesc juma si restul ramane in farfurie.
Ei bine acu ceva zile primind eu in dar de la firma, cadoul de Craciun deh, o masina de mini-cupcakes si suport si carte de retete si ceva ingrediente si cum Freya e foarte gospodina de felul ei, am purces la aceasta actiune SF pentru mine :). Am reusit evident, ca nu e mare filosofie daca te iei matematic si inginereste dupa carte, dar sa am un sentiment inaltator pe baza acestui fapt, neeeeeeh. Asta sunt, imi asum aceasta gena feminina lipsa. Pe bune ca nu ma streseaza sa tot repet la infinit ca nu ma simt "nicicum" si in "niciun fel" ca nu-mi place sa fac torturi, biscuitei si altele. Desi evident ca o voi face pentru placerea copilei. Ala da sentiment misto. Altfel tin minte ce m-a tacanit la cap o prietena buna de aici, bucatareasa de soi de altfel. Vai tut Lena, sigur poti, hai ca o sa vezi ce misto e, uite ce simt eu, ma relaxez, etc. I-am explicat deja de vreo 29 de ori aproximativ :)) ca mi se poate descrie extazul gatitului in detaliu si tot nu o sa ma prinda, decat daca stiu si eu, voi avea vreo viziune ceva, desi ma indoiesc. Si tot nu ma crede, are ea impresia vaga, ca sunt snoaba si chiar glumesc in stilul meu ironic. Clash intre mentalitati presupun.
Nu ca nu cred ca exista, ba cred cu toata fiinta, doar am vazut pe chipul mamei mele ditamai implinirea la terminarea unui sufleu de conopida, si daca nici pe ea nu o cunosc ;). Dar asta e, asta sunt, daca ma pui sa spal 3 masini de rufe si sa le calc (lucru enervant pentru mai mult de 75%) dintre femei, inclusiv eu, ma arunc cu frenezie in asa ceva, insa sa ma pui sa fac nu stiu ce complicatenie de mancare pe care o haleste poporul in 3 minute, zau ca nu ma pasioneaza. Nu la modul ala de hobby, sper sa ajung la un moment dat sa fiu inteleasa si de restul de 90% dintre femei care sunt si mame bune si sotii elegante si gospodine desavarsite. Pana atunci ma multumesc sa fiu asa cum sunt eu, sper sa inteleaga macar ale mele, ca doar nu o sa le opresc de la a-si exersa talentele nebanuite, genetic imprimate de gospodine, ba chiar ar fi indicat. Eventual eu le pot povesti ceva istorie antica, in timp ce ele imi vor face un croissant, un pudding, un sufleu de ceva ;).
Simplu si la obiect, nu-mi place sa stau in bucatarie, doar daca am o carte si o citesc la masa, mai am momente d-astea, sau daca pe masa din bucatarie ne jucam cu lego, pictam, si altele asemanatoare. Dar ca eu sa stau ore in sir sa prepar ceva sincer mi se pare pierdere inutila de timp. Pentru mine :) ca de altfel ador mancarea gatita in casa, sau cea cat mai naturala posibil. De aceea sunt specialista in salate, de tot felul, paste de tot felul, diferite altele, dar nu dulciuri. Nici nu am mari mancatori de dulciuri pe-acasa. Asta ar putea fi subiect separat. Caci iata mi se arata Domne norisorii roz, dupa ani si ani. Ca tot se plange lumea de copiii care cer dulciuri non-stop. Dar daca ale mele nu sunt invatate, cand primesc o felie de tort pe la petreceri, halesc juma si restul ramane in farfurie.
Ei bine acu ceva zile primind eu in dar de la firma, cadoul de Craciun deh, o masina de mini-cupcakes si suport si carte de retete si ceva ingrediente si cum Freya e foarte gospodina de felul ei, am purces la aceasta actiune SF pentru mine :). Am reusit evident, ca nu e mare filosofie daca te iei matematic si inginereste dupa carte, dar sa am un sentiment inaltator pe baza acestui fapt, neeeeeeh. Asta sunt, imi asum aceasta gena feminina lipsa. Pe bune ca nu ma streseaza sa tot repet la infinit ca nu ma simt "nicicum" si in "niciun fel" ca nu-mi place sa fac torturi, biscuitei si altele. Desi evident ca o voi face pentru placerea copilei. Ala da sentiment misto. Altfel tin minte ce m-a tacanit la cap o prietena buna de aici, bucatareasa de soi de altfel. Vai tut Lena, sigur poti, hai ca o sa vezi ce misto e, uite ce simt eu, ma relaxez, etc. I-am explicat deja de vreo 29 de ori aproximativ :)) ca mi se poate descrie extazul gatitului in detaliu si tot nu o sa ma prinda, decat daca stiu si eu, voi avea vreo viziune ceva, desi ma indoiesc. Si tot nu ma crede, are ea impresia vaga, ca sunt snoaba si chiar glumesc in stilul meu ironic. Clash intre mentalitati presupun.
Nu ca nu cred ca exista, ba cred cu toata fiinta, doar am vazut pe chipul mamei mele ditamai implinirea la terminarea unui sufleu de conopida, si daca nici pe ea nu o cunosc ;). Dar asta e, asta sunt, daca ma pui sa spal 3 masini de rufe si sa le calc (lucru enervant pentru mai mult de 75%) dintre femei, inclusiv eu, ma arunc cu frenezie in asa ceva, insa sa ma pui sa fac nu stiu ce complicatenie de mancare pe care o haleste poporul in 3 minute, zau ca nu ma pasioneaza. Nu la modul ala de hobby, sper sa ajung la un moment dat sa fiu inteleasa si de restul de 90% dintre femei care sunt si mame bune si sotii elegante si gospodine desavarsite. Pana atunci ma multumesc sa fiu asa cum sunt eu, sper sa inteleaga macar ale mele, ca doar nu o sa le opresc de la a-si exersa talentele nebanuite, genetic imprimate de gospodine, ba chiar ar fi indicat. Eventual eu le pot povesti ceva istorie antica, in timp ce ele imi vor face un croissant, un pudding, un sufleu de ceva ;).
sâmbătă, 3 decembrie 2011
o zi romaneasca
Fuse si ziua nationala. Si am tras niste dansuri de am zguduit casa (casa prietenului unde ne-am strans mai multi) :). Au fost buni prieteni, noi, dar buni. Au fost mici, poale in brau (pe care ori m-a lasat memoria, dar le-am gustat pentru prima oara in viata), tuica, vin romanesc, varza (asta am facut-o eu, ceva gen a la Cluj)...si muzica: Phoenix, Maria Tanase, Taxi, Vunk, Timpuri Noi si ce-a mai picat in mana, adica sorry pe youtube :).
Am citit pareri si pareri, discutii sterile sau nu, infatuari sau scuipaturi, scarba sau extaz. Ce vroiam sa spun de mult timp o spun acum. Sunt romanca. E un dat. Asa cum inima mea vibreaza cand vad muntii Coziei sau Marea Neagra, asa si ale mele vor vibra de cate ori vor vedea poldere inflorite cu lalele sau Marea Nordului. Nu e nici o filosofie, nimic, e un fapt. Pur si simplu.
Tot nu m-am lamurit de ce ziua nationala a Romaniei e asociata politicienilor, cainilor vagabonzi, spitalelor si altor chestiuni arzatoare. Oare e atat de greu macar pentru o zi sa fim pozitivi. Ne tot comparam cu strainii. Pai sa va zic eu, strainii aia dati exemplu sunt de ziua nationala a tarii lor, nu importa care, nationalisti in sensul bun, nu se sfiesc sa-si manifeste apartenenta la un spatiu, o limba, o simtire, macar atunci. Pentru o zi macar. Si chiar daca au si ei nemultumirile lor, lasa tot la o parte. Macar pentru o zi, macar pentru a-si aduce aminte de oamenii care au murit in razboaie pentru a apara un pamant pe care traiesc ei astazi, pentru a se bucura ca simt cu totii intr-o limba pe care au auzit-o din leagan si a fost cantata de vocea dulce a mamei.
Si da, nu e vorba in postul meu nici de mandrie dar nici de jena. E vorba poate de un lucru banal. E usor sa te identifici cu orice iti place in lumea asta mare. Asta e, ma simt romanca, si nu vad in asta nici un handicap, nici ceva exceptional. Pentru mine face parte din frumusetea calatoriei pe care viata mi-a pregatit-o si pe care o savurez cu fiecare zi ce trece!
Am citit pareri si pareri, discutii sterile sau nu, infatuari sau scuipaturi, scarba sau extaz. Ce vroiam sa spun de mult timp o spun acum. Sunt romanca. E un dat. Asa cum inima mea vibreaza cand vad muntii Coziei sau Marea Neagra, asa si ale mele vor vibra de cate ori vor vedea poldere inflorite cu lalele sau Marea Nordului. Nu e nici o filosofie, nimic, e un fapt. Pur si simplu.
Tot nu m-am lamurit de ce ziua nationala a Romaniei e asociata politicienilor, cainilor vagabonzi, spitalelor si altor chestiuni arzatoare. Oare e atat de greu macar pentru o zi sa fim pozitivi. Ne tot comparam cu strainii. Pai sa va zic eu, strainii aia dati exemplu sunt de ziua nationala a tarii lor, nu importa care, nationalisti in sensul bun, nu se sfiesc sa-si manifeste apartenenta la un spatiu, o limba, o simtire, macar atunci. Pentru o zi macar. Si chiar daca au si ei nemultumirile lor, lasa tot la o parte. Macar pentru o zi, macar pentru a-si aduce aminte de oamenii care au murit in razboaie pentru a apara un pamant pe care traiesc ei astazi, pentru a se bucura ca simt cu totii intr-o limba pe care au auzit-o din leagan si a fost cantata de vocea dulce a mamei.
Si da, nu e vorba in postul meu nici de mandrie dar nici de jena. E vorba poate de un lucru banal. E usor sa te identifici cu orice iti place in lumea asta mare. Asta e, ma simt romanca, si nu vad in asta nici un handicap, nici ceva exceptional. Pentru mine face parte din frumusetea calatoriei pe care viata mi-a pregatit-o si pe care o savurez cu fiecare zi ce trece!
marți, 29 noiembrie 2011
spiritualitate
Stiu ca am ramas uimita acum ceva zile de vantul asta de "misticism" prost inteles sa fim clari care bantuie nu numai Occidentul ba chiar si Romania. O gramada de oameni isi asuma roluri de samani (oh my dear god), vindecatori spirituali, initiati si asa mai departe.
Nu numai ca modele astea cum au fost asa au trecut, insa asta il consider eu un punct periculos. Caci pentru cei slabi de inger ca sa zic asa, e punctul de la care viata lor poate lua o turnura proasta. Sa ma explic: multi oameni adulti inca nu se cunosc destul de bine pe ei insisi si cum lumea asta in care traim de destul de confuza, au nevoie de un stalp puternic de care sa se sprijine, catre care sa se intoarca. De aceea ce poate fi mai simplu decat o vindecare spirituala, pe care multi o urmeaza in cursuri platite in localuri extra-mega-luxoase in timpul carora li se si vand (sic) diferite amulete, pietre cu puteri miraculoase, iarba albastra si vise tantrice :)). Astea ultimele fiind din top. Evident nu e rolul meu pe acest pamant sa fac educatie oamenilor. Altfel m-as fi facut invatator :)). Si Jezus era invatator si inca unul bun. Ma intreb de unde pana unde disperarea asta a oamenilor de a gasi pacea si linistea sufleteasca inafara lor. De ce nimeni nu cauta mai intai in el? Sursa? Samanta? Viata insasi? Ce poate fi mai pur si primordial decat esenta noastra de oameni. De ce daca noi nu stim sa ne luam timpul necesar sa privim in sufletul nostru credem ca altii o vor face pentru noi?
Stiu clar ca unde usa nu este deschisa, oamenii nu pot intra. Trebuie in primul rand dorinta asta simpla de tot, primitiva as spune de a atinge fericirea nu cu ajutorul diferitelor subterfugii gen: ma duc la un atelier de vise (ooops, oameni buni visele ni le facem noi, ce visez eu nu viseaza si altul, si asa mai departe) sau ma duc sa "socializez" cu un grup care cred eu ca imi place si ajung sa ma anihilez pe mine ca persoana independenta. Dadada nu va socati stiu cel putin zece persoane care in timp au involuat. Au avut potentialul sa-si slefuiasca propriile idei, convingeri, vise si le-au abandonat. De frica de a fi "ele insele", s-au lasat absorbite de mediu. Din teama de a nu fi acceptate. Dar sa revin la spiritualitate. Ma uimeste sa vad cat de bine prinde in ultima vreme "moda" asta cu cautarea fericirii si pacii interioare prin intermediul oricaror metode inafara celei de baza: meditatia.
Nu numai ca spiritualitatea orientala se bazeaza cumva pe ea, ba chiar si intoarcerea catre sine, tot o meditatie e, cea occidentala, introspectia. Ce poate fi mai simplu? Decat sa picam in capcana "adorarii" diferitilor guru moderni, mai bine am apleca ochii catre origini, catre surse. Eu o agnostica spun asa: fericirea e in noi, numai sa avem timp sa o scoatem la suprafata, sa o pretuim in lucrurile simple si sa nu o cautam in maretele descoperiri ale vietii. Nu, ea este o fata simpla, care poate umbla desculta, dar straluceste, care poate nu e complicata, dar e un ocean de intelepciune, care nu te sufoca, dar te mangaie, care nu te copleseste cu cuvinte mari ci iti sopteste.
Nu numai ca modele astea cum au fost asa au trecut, insa asta il consider eu un punct periculos. Caci pentru cei slabi de inger ca sa zic asa, e punctul de la care viata lor poate lua o turnura proasta. Sa ma explic: multi oameni adulti inca nu se cunosc destul de bine pe ei insisi si cum lumea asta in care traim de destul de confuza, au nevoie de un stalp puternic de care sa se sprijine, catre care sa se intoarca. De aceea ce poate fi mai simplu decat o vindecare spirituala, pe care multi o urmeaza in cursuri platite in localuri extra-mega-luxoase in timpul carora li se si vand (sic) diferite amulete, pietre cu puteri miraculoase, iarba albastra si vise tantrice :)). Astea ultimele fiind din top. Evident nu e rolul meu pe acest pamant sa fac educatie oamenilor. Altfel m-as fi facut invatator :)). Si Jezus era invatator si inca unul bun. Ma intreb de unde pana unde disperarea asta a oamenilor de a gasi pacea si linistea sufleteasca inafara lor. De ce nimeni nu cauta mai intai in el? Sursa? Samanta? Viata insasi? Ce poate fi mai pur si primordial decat esenta noastra de oameni. De ce daca noi nu stim sa ne luam timpul necesar sa privim in sufletul nostru credem ca altii o vor face pentru noi?
Stiu clar ca unde usa nu este deschisa, oamenii nu pot intra. Trebuie in primul rand dorinta asta simpla de tot, primitiva as spune de a atinge fericirea nu cu ajutorul diferitelor subterfugii gen: ma duc la un atelier de vise (ooops, oameni buni visele ni le facem noi, ce visez eu nu viseaza si altul, si asa mai departe) sau ma duc sa "socializez" cu un grup care cred eu ca imi place si ajung sa ma anihilez pe mine ca persoana independenta. Dadada nu va socati stiu cel putin zece persoane care in timp au involuat. Au avut potentialul sa-si slefuiasca propriile idei, convingeri, vise si le-au abandonat. De frica de a fi "ele insele", s-au lasat absorbite de mediu. Din teama de a nu fi acceptate. Dar sa revin la spiritualitate. Ma uimeste sa vad cat de bine prinde in ultima vreme "moda" asta cu cautarea fericirii si pacii interioare prin intermediul oricaror metode inafara celei de baza: meditatia.
Nu numai ca spiritualitatea orientala se bazeaza cumva pe ea, ba chiar si intoarcerea catre sine, tot o meditatie e, cea occidentala, introspectia. Ce poate fi mai simplu? Decat sa picam in capcana "adorarii" diferitilor guru moderni, mai bine am apleca ochii catre origini, catre surse. Eu o agnostica spun asa: fericirea e in noi, numai sa avem timp sa o scoatem la suprafata, sa o pretuim in lucrurile simple si sa nu o cautam in maretele descoperiri ale vietii. Nu, ea este o fata simpla, care poate umbla desculta, dar straluceste, care poate nu e complicata, dar e un ocean de intelepciune, care nu te sufoca, dar te mangaie, care nu te copleseste cu cuvinte mari ci iti sopteste.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)