Exista copii care nu au fost dusi la scoala de catre parintii lor decat de vreo 2-3 ori intr-un an, intr-o viata, habar n-am. Exista copii care stau in ora de pranz si pana la 6-7 seara numai cu straini. Exista parinti care mi-au spus ca cele doua (maximum) ore petrecute pe zi cu copilul (restul e noapte si copilul e in pat) ii streseaza si nu le produce bucuria aia la care se asteptau. Exista parinti care critica cat se poate de vehement mamele care aleg ori un program flexibil, ori unul part-time ori stau acasa. Exista si mame care le critica pe cele care aleg jobul in defavoarea statului cu copilul aplicandu-le o eticheta dureroasa. Exista si oameni care nu mai pot de grija celuilalt, uitandu-se mereu in curtea lui.
Nu stiu de ce? Sincer nu ma intereseaza. Dar...atunci cand cineva face o alegere, oricare ar fi aceea, de ce nu se poate impaca cu ea? Nu ai cheful necesar sa stai cu copilul mai mult, ok, e viata ta, copilul tau, dar de ce simti nevoia de diferite confirmari cum ca tu faci bine, ai cumva indoieli? Pai atunci schimba, cerceteaza situatia, vezi ce poti face.
Stai cu copilul tau mai mult si renunti la altele. Ok, dar si atunci nu te mai uita ca unii se duc in Bahamas, caci si-au lasat copilul cu au-pairul (adus uneori pe niste bani de nimic si tratat cam la limita scalvagismului asa), la after school sau cu altii ca sa faca banii aia de vacante exotice.
Ma surprinde sa vad cate mame nefericite exista! Cum a inceput scoala, cat timp astept copilul sa iasa de la ore (in cazul meu a mica, ca aia mare se duce singura pe bicicleta) aud atatea aberatii ca imi vine sa ma duc in varf de munte. Ma refer strict la Olanda a carei situatie nici nu se compara cu Romania (acolo e alta cultura atata tot, acolo exista bone, bunici, etc.) si unde o familie daca tine neaparat se poate mula la a lucra mama 3 zile pe saptamana, miercurea si vinerea aici fiind zile scurte de scoala.
Dar ca si in Romania si peste tot in lume si-n Olanda exista familii cu dinamici diferite. Exista familii care nu functioneaza dupa principiul: suntem o echipa. Si unde uneori, dezechilibrul dintre asteptari si realizari e la fel de dezastruos ca peste tot.
Vecina mea care lucreaza full time isi vede cei 2 copii putin, ea nu sufera (mi-a comunicat-o), copiii nu stiu ce simt. Stiu insa ca povestesc uneori cu tristete (celorlalti copii la joaca), ca ei nu au mancat niciodata un pranz in timpul saptamanii cu familia (aici lumea are o pauza generala de la 12 la 13 ziua)in sensul probabil ca nu petrec timpul ca majoritatea celorlalti. In schimb au mult mai multe material fata de ceilalti copii (si totusi nici asta nu-i face "ceva" mai fericiti ca pe restul).
Totusi ma intreb (in sinea mea): odata ce o familie alege o cale, de ce nu se impaca cu ea, si sa zicem ca pe parcurs isi da seama ca poate nu e calea cea buna de ce nu au curajul sa schimbe ceva, in definitiv, viata e scurta si trece repede :).
Cu tristete remarc uneori ca e greu de inteles de ce parintii (deci oamenii aceia care aleg sa faca copii, caci nu cred ca le-a pus cineva pistolul la tampla) nu au ca prioritate principala: copiii!!
De ce intre un aparat de fotografiat cu extra-mega-super pixeli de ultimul tip ( e un exemplu si ma refer la cei care tin mortis sa aiba cat mai multi bani din joburi) si timpul pe care l-ar acorda copiilor lor in detrimentul jobului nu aleg copilul. La urma urmei copilul in 15 ani pleaca de acasa, asa grosso moddo.
Dar cum de atatea ori am zis-o, e copilul lor (alegerea educatiei si timpului petrecut cu el le apartine in totalitate)...insa asta e, sanu planga pe urma ca nici macar nu stiu cum a trecut copilaria copiilor lor, ca "poate" ar fi trebuit sa faca una-alta. Doar a fost alegerea lor si atat!
Pentru ca, din nefericire, oamenii, majoritatea lor, inca se mai agata cu disperare de speranta ca mult inseamna bine, bun, fericire. Si foarte greu ies din speranta asta, indarjita. E dificil sa accepti ca ai pierdut, ca ai gresit, e dificil sa fii flexibil, sa schimbi ... schimbarea.
RăspundețiȘtergereAceeasi constatare trista o am si eu: cata lume nefericita! Toti se plang, toti viseaza la ce are altul, dar prea putini chiar fac ceva ca se li se intample: reasezarea.
Oricum, cred ca si asteptarile moderne de la viata sunt complet, dar complet nerealiste. Nimeni nu poate avea totul si mai ales nimeni nu poate avea totul simultan. Exceptie foarte exceptionala cazurile de mari averi mostenite deodata cu un genial intelect cuplat cu un mare spirit. I am yet to think of an example. :))
Da, exact, disperarea aia dupa mai mult, cred ca uneori oamenii pana si fericirea o cuantizeaza in atat, atat si atat :)). Dupa mine e ok, dar atunci sa nu mai se planga non-stop Universului :)). Haha, stiu am pretentii aiurea!
RăspundețiȘtergere