sinceritate in casnicie

Simplu. Dar si complicat in acelasi timp. A trebuit sa o invat in timp, caci pe vremea mea maica :)))) erai invatata sa privesti casnicia ca pe o corvoada feminina. Cel putin eu asa am "interpretat" la vremea respectiva. Ca trebuie sa "slugaresti" barbatul, sa fii virgina, sa tii de el (hahaha, sa tii de cureaua lui sa nu umble alta la pantaloni, inca e o enigma, n-am rezolvat-o, caci daca as tine de el si cu dintii si tot mi s-ar face sila sa-l reprimesc acasa, asa sunt eu mai "scarboasa")sa aia asa, aia pe dincolo. Cert este ca n-am respectat niciuna din reguli, din simplul motiv (atunci doar intuit): ca eu vreau sa fiu genuina. Si genuina sunt cand scot sabia din teaca si tai raul de la radacina. Ah, recunosc ca mi-a luat ceva timp sa ma pot arata in adevarata lumina. Si nu e una de arhanghel, ci mai degraba de razboinic. O prietena imi zice ca sinceritatea nu ajuta casniciilor. Pai ok, dar depinde cum defineste fiecare "sinceritatea". Eu definesc prin importanta pe care o dau situatiilor sau sentimentelor. Ca trecem printr-o perioada mai naspa (sa zic), ok, pun pe tava problema/problemele si nicidecum nu le ascund sub pres. Nu sunt mama ranitilor sa zic, iarasi ii zic omului de la bun inceput sa nu se astepte de la mine sa-i fac masaj si ceai de zmeura, haha, vorba vine. Nu inseamna ca ma iau de toate detaliile, ca asa ar innebuni oamenii pe loc. Nu ma duc sa-i dau raportu' de cat costa chilotii, oja de unghii sau pantofii cu fundita, de altfel mi-ar sabota clar senzatia de libertate si ar duce la un dezastru. Dar daca vad ca ceva nu merge nu-l astept pe Jezus Christ sa rezolve el problema si nici nu-l iau cu subtilitati, ca barbatii nu stie d-astea (regula gramaticala voit sarita de pe fix, ca au fost sub cincizeci de barbati in viata mea, sic). Acum, sincer, nu ne putem astepta sa mearga o caruta fara sa-i ungem osiile din cand in cand. Intr-o casnicie, adevarata comunicare (desi mie una imi place sa-i zic sinceritate, caci termenul asta de comunicare a fost abuzat pana la limita) este urmatoarea: fiecare isi trateaza relatia asa cum ar vrea sa fie tratata de celalalt. Cliseele obosite nu sunt asa de fantezie, cum mai nou e moda. Si nu vorbesc de alea cu: pana la adanci batraneti (desi eu cred in posibilitatea de a mentine o casnicie) si nici de alea cu vai se tin de mana in parc (fac diabet la asemenea remarci, caci a vorbi cu "iubi", "pisi" si altele le pot "intelege" la 16-18-22 de ani, la 33-36-40 deja ma oripileaza, dar e o chestiune personala si nici nu reprezinta dovada iubirii supreme, ci doar o manifestare tinand de dinamica cuplului si atat) ci vorbesc de cliseele alea cu substanta in ele: de a te respecta pe tine insuti. Sinceritatea asta in casnicie e ca o apa tare, pe care daca o bei te imbeti rapid. Ori iti place, cu tot cu riscul asumat al adrenalinei din cand in cand, casnicia fiind de fapt un montagne-russe cu bune si cu rele, ori nu-ti place si ti-e frica de ea si atunci bagi capul in nisip ca strutul sperand si visand cu nesat la "desteptarea" celuilalt, care habar n-are si-si vede in continuare de treaba lui. Ma gandesc ce greu este sa duci o lupta continua in a incerca sa pari ceea ce nu esti, mai ales in oaza asta de liniste pe care eu o denumesc generic familie. Daca nici acolo nu as putea fi aia naturala, fara sa respect nspe mii de reguli, care ma pot revolta si stramba din nas la diferite, nu stiu zau unde as mai putea sa ma manifest daca nu 100% natural, macar 99%, poate doar in padure :))!!