joi, 13 septembrie 2012

alegeri, alegeri...

Exista copii care nu au fost dusi la scoala de catre parintii lor decat de vreo 2-3 ori intr-un an, intr-o viata, habar n-am. Exista copii care stau in ora de pranz si pana la 6-7 seara numai cu straini. Exista parinti care mi-au spus ca cele doua (maximum) ore petrecute pe zi cu copilul (restul e noapte si copilul e in pat) ii streseaza si nu le produce bucuria aia la care se asteptau. Exista parinti care critica cat se poate de vehement mamele care aleg ori un program flexibil, ori unul part-time ori stau acasa. Exista si mame care le critica pe cele care aleg jobul in defavoarea statului cu copilul aplicandu-le o eticheta dureroasa. Exista si oameni care nu mai pot de grija celuilalt, uitandu-se mereu in curtea lui.

Nu stiu de ce? Sincer nu ma intereseaza. Dar...atunci cand cineva face o alegere, oricare ar fi aceea, de ce nu se poate impaca cu ea? Nu ai cheful necesar sa stai cu copilul mai mult, ok, e viata ta, copilul tau, dar de ce simti nevoia  de diferite confirmari cum ca tu faci bine, ai cumva indoieli? Pai atunci schimba, cerceteaza situatia, vezi ce poti face.

Stai cu copilul tau mai mult si renunti la altele. Ok, dar si atunci nu te mai uita ca unii se duc in Bahamas, caci si-au lasat copilul cu au-pairul (adus uneori pe niste bani de nimic si tratat cam la limita scalvagismului asa), la after school sau cu altii ca sa faca banii aia de vacante exotice.

Ma surprinde sa vad cate mame nefericite exista! Cum a inceput scoala, cat timp astept copilul sa iasa de la ore (in cazul meu a mica, ca aia mare se duce singura pe bicicleta) aud atatea aberatii ca imi vine sa ma duc in varf de munte. Ma refer strict la Olanda a carei situatie nici nu se compara cu Romania (acolo e alta cultura atata tot, acolo exista bone, bunici, etc.) si unde o familie daca tine neaparat se poate mula la a lucra mama 3 zile pe saptamana, miercurea si vinerea aici fiind zile scurte de scoala.

Dar ca si in Romania si peste tot in lume si-n Olanda exista familii cu dinamici diferite. Exista familii care nu functioneaza dupa principiul: suntem o echipa. Si unde uneori, dezechilibrul dintre asteptari si realizari e la fel de dezastruos ca peste tot.

Vecina mea care lucreaza full time isi vede cei 2 copii putin, ea nu sufera (mi-a comunicat-o), copiii nu stiu ce simt. Stiu insa ca povestesc uneori cu tristete (celorlalti copii la joaca), ca ei nu au mancat niciodata un pranz in timpul saptamanii cu familia (aici lumea are o pauza generala de la 12 la 13 ziua)in sensul probabil ca nu petrec timpul ca majoritatea celorlalti. In schimb au mult mai multe material fata de ceilalti copii (si totusi nici asta nu-i face "ceva" mai fericiti ca pe restul).

Totusi ma intreb (in sinea mea): odata ce o familie alege o cale, de ce nu se impaca cu ea, si sa zicem ca pe parcurs isi da seama ca poate nu e calea cea buna de ce nu au curajul sa schimbe ceva, in definitiv, viata e scurta si trece repede :).

Cu tristete remarc uneori ca e greu de inteles de ce parintii (deci oamenii aceia care aleg sa faca copii, caci nu cred ca le-a pus cineva pistolul la tampla) nu au ca prioritate principala: copiii!!

De ce intre un aparat de fotografiat cu extra-mega-super pixeli de ultimul tip ( e un exemplu si ma refer la cei care tin mortis sa aiba cat mai multi bani din joburi) si timpul pe care l-ar acorda copiilor lor in detrimentul jobului nu aleg copilul. La urma urmei copilul in 15 ani pleaca de acasa, asa grosso moddo.

Dar cum de atatea ori am zis-o, e copilul lor (alegerea educatiei si timpului petrecut cu el le apartine in totalitate)...insa asta e, sanu planga pe urma ca nici macar nu stiu cum a trecut copilaria copiilor lor, ca "poate" ar fi trebuit sa faca una-alta. Doar a fost alegerea lor si atat!

marți, 4 septembrie 2012

listen to your heart

Bucati de viata. Sticla colorata in soare. Fluturi negri cu buline portocalii pe flori de un violet intens in gradina din fata casei mele. Soare de toamna, dulce si cuminte. Stiu, uneori am impresia ca o sa o iau pe campii de atatea sentimente violente. Viata mea nu stiu daca a fost grea, usoara, complicata, nebuna, rebela sau plina de riscuri (asumate) dar stiu ca am trait-o la maxim. Asa ca...mai mult de atat ce pot cere?

Mi-am ascultat inima, asa razvratita cum e ea. Si acum doua zile am primit inca o dovada ca sunt iubita asa cum sunt eu. Poate rece pentru unii, prea pasionala pentru altii, dura ca un samurai sau romantica pana la ultima picatura de sange, bovariana de-a dreptul. Intunecata ca-n romanele gotice.

Ma intreb uneori daca oamenii isi asculta inima de ce sunt atat de bulversati, nefericiti, mereu in expectativa.

De zece ani il stiu, atat de bine. Asa cum imi stiu romanele favorite, cantecele favorite, locurile favorite. Si totusi o seara cu el, uneori face cat zece petreceri. Stiu ca toamna ma indragostesc, dar de data asta el a fost cel care s-a purtat ca un pustan de 18 ani aflat la prima iubire.

Daca viata e facuta din mii de poze si filme si arome si culori si biletele de hartie si convorbiri telefonice si sentimente si lacrimi de copil si zambete si mangaieri si petreceri si ploi si frunze de toamna si iarba cruda si zapada si cafele aburinde si saluri moi peste paltoane si margele rupte si nisip cald si valuri albe atunci...ascultati-va inima!