marți, 29 noiembrie 2011

spiritualitate

Stiu ca am ramas uimita acum ceva zile de vantul asta de "misticism" prost inteles sa fim clari care bantuie nu numai Occidentul ba chiar si Romania. O gramada de oameni isi asuma roluri de samani (oh my dear god), vindecatori spirituali, initiati si asa mai departe.

Nu numai ca modele astea cum au fost asa au trecut, insa asta il consider eu un punct periculos. Caci pentru cei slabi de inger ca sa zic asa, e punctul de la care viata lor poate lua o turnura proasta. Sa ma explic: multi oameni adulti inca nu se cunosc destul de bine pe ei insisi si cum lumea asta in care traim de destul de confuza, au nevoie de un stalp puternic de care sa se sprijine, catre care sa se intoarca. De aceea ce poate fi mai simplu decat o vindecare spirituala, pe care multi o urmeaza in cursuri platite in localuri extra-mega-luxoase in timpul carora li se si vand (sic) diferite amulete, pietre cu puteri miraculoase, iarba albastra si vise tantrice :)). Astea ultimele fiind din top. Evident nu e rolul meu pe acest pamant sa fac educatie oamenilor. Altfel m-as fi facut invatator :)). Si Jezus era invatator si inca unul bun. Ma intreb de unde pana unde disperarea asta a oamenilor de a gasi pacea si linistea sufleteasca inafara lor. De ce nimeni nu cauta mai intai in el? Sursa? Samanta? Viata insasi? Ce poate fi mai pur si primordial decat esenta noastra de oameni. De ce daca noi nu stim sa ne luam timpul necesar sa privim in sufletul nostru credem ca altii o vor face pentru noi?

Stiu clar ca unde usa nu este deschisa, oamenii nu pot intra. Trebuie in primul rand dorinta asta simpla de tot, primitiva as spune de a atinge fericirea nu cu ajutorul diferitelor subterfugii gen: ma duc la un atelier de vise (ooops, oameni buni visele ni le facem noi, ce visez eu nu viseaza si altul, si asa mai departe) sau ma duc sa "socializez" cu un grup care cred eu ca imi place si ajung sa ma anihilez pe mine ca persoana independenta. Dadada nu va socati stiu cel putin zece persoane care in timp au involuat. Au avut potentialul sa-si slefuiasca propriile idei, convingeri, vise si le-au abandonat. De frica de a fi "ele insele", s-au lasat absorbite de mediu. Din teama de a nu fi acceptate. Dar sa revin la spiritualitate. Ma uimeste sa vad cat de bine prinde in ultima vreme "moda" asta cu cautarea fericirii si pacii interioare prin intermediul oricaror metode inafara celei de baza: meditatia.

Nu numai ca spiritualitatea orientala se bazeaza cumva pe ea, ba chiar si intoarcerea catre sine, tot o meditatie e, cea occidentala, introspectia. Ce poate fi mai simplu? Decat sa picam in capcana "adorarii" diferitilor guru moderni, mai bine am apleca ochii catre origini, catre surse. Eu o agnostica spun asa: fericirea e in noi, numai sa avem timp sa o scoatem la suprafata, sa o pretuim in lucrurile simple si sa nu o cautam in maretele descoperiri ale vietii. Nu, ea este o fata simpla, care poate umbla desculta, dar straluceste, care poate nu e complicata, dar e un ocean de intelepciune, care nu te sufoca, dar te mangaie, care nu te copleseste cu cuvinte mari ci iti sopteste.