Viata ca un copil

Uneori viata e jucausa, alteori e pur si simplu dura, dar de o duritate logica. Stiu ca exista lucruri pe care nu le putem explica 1,2,3...dar totusi dupa ce adrenalina descreste, evenimentul devine "trecut" si te poti uita la el cu detasare, abia atunci ajungi sa-i intelegi dinamica. Timp de 5 ani in viata mea a existat o prietena (desi e mult spus, hai sa zic amica, prietenele mele cu adevarat am mai zis se numara pe degetele de la o mana) cu care am impartit evenimente, uneori experiente, uneori cugetari, ma rog tot "tacamul" unei apropieri mai mult sau mai putin reusite. De ce vorbesc despre ea la trecut, este pentru ca eu consider ca "relatia" nu ne mai aducea nimic bun si mergea si intr-o directie gresita. Astfel ca eu am decis sa pun punct. Simplu. Si totusi nu este. De ce? Fiindca chiar si atunci cand devii constient ca o situatie de genul asta nu poate continua la nesfarsit, poate conventiile sociale, uneori neasertivitatea, uneori lupta cu prejudecatile, lupta cu tine iti pune piedici in a pune punct si merge mai departe. La mine personal in aceasta relatie au fost puncte de cotitura si 3 discutii din care nu a iesit nimic, ma refer la nimic constructiv sau terapeutic. Prima a fost mai degraba punctul in care eu personal nu am mai putut continua asa, am incercat o comunicare totala, ma rog nu a iesit cum trebuie, am continuat nenatural sa raman alaturi de ea, a urmat a doua discutie, care a lovit probabil in ea intr-un punct pe care deja il considera imun, iarasi s-a interpretat ca jignire, tradare sau alte d-astea de tip autovictimizant, iarasi nu a mers cum trebuie...si a treia a venit asa cum am si simtit-o eu normal ca punctul final. Evident nu este numai ea de vina, as fi cea mai tampita fiinta de pe Terra daca as sustine asta. Ba as spune ca uneori "deschiderea" mea sociala poate fi usor interpretata ca: poftim, intrati, sunt draguta fara limite, etc. Cu toate ca eu sunt o tipa destul de fericita si cand sunt singura, de fapt am prea multe chestii interesante de facut si nu ma plictisesc niciodata de aceea nu vad necesitatea aia de "stat agatat de cineva tot timpul"...ba chiar ma agaseaza, probabil ar fi trebuit sa i-o spun diplomat, dar deh, nu m-a dus capul la ora aia :)). De aceea experienta asta pe mine m-a invatat ceva pretios: sa fiu asertiva mereu, nu numai cu cei foarte apropiati ci si cu cei mai putin sau mai mult aflati doar in contact social. I-am spus ei sa vorbim deschis, sa-mi spuna si ea daca imi reproseaza ceva, sa incercam sa reconstruim relatia daca vrea asta, probabil si ea simtea ca relatia a murit, astfel ca a luat-o ca atare si nu a vrut sa mai discute. Stiu ca am fost dura cu ea la final si i-am spus ca eu consider ca oamenii la dupa 30 si ceva de ani, nu mai sunt adolescentii aia de 18 ani ci trebuie sa priveasca lucrurile cu maturitate, ca atare sa ramanem in limitele bunei cuviinte caci nah, relatia asta a fost poate necesara in dinamica mea de emigrant departe de lucrurile familiare, departe de conectiile super imbraligate si multe din Romania, si poate si in viata ei a avut vreun rost, numai ea stie asta. I-am spus ca eu nu am sa vars vreo lacrima, bine, in stilul meu caracteristic de a vorbi, mai nebun, mai pasional, doar ma stia de 5 ani de zile in care mi-a invatat ticurile verbale, expresiile favorite si asa mai departe. Pe de alta parte am un defect ca deh, nu o sa vorbesc despre ea ca nu imi permit sa-mi dau cu parerea despre cineva ale carui mecanisme interioare nu i le cunosc, si nici ce le pune in miscare. Ah, da, deci defectul: sunt un "entertainer" cand am chef, ador sa joc diferite roluri la petreceri, sa distrez lumea, astfel ca uneori chestia asta a fost luata drept "apropiere voita", desi ca sa devii intim cu un om, sa discutii filosofeli sau chestii intime ca religia, politica si viata sentimentala trebuie sa vrei si tu, nu doar sa ti se cerea "prietenia". Si trebuie sa pui omul respectiv pe acelasi nivel cu tine. Da, am gresit ca poate semnele unei relatii toxice erau, dar eu le-am ocolit ca sa zic asa voit. Cam ca in relatiile alea abuzive ale femeilor cu barbatii :)), ha, aici cu diferenta semnificativa ca nimeni nu a abuzat pe nimeni, nu in sensul ala. Eu am lasat limita jos, ea a trecut-o, eu nu am avut curajul sa-i spun ca nu vreau sa devin atat de "intima" cu ea, am prietenele mele de ani si ani de zile si uite asa s-a perpetuat o stare de fapt. Eu am inceput sa ma irit, am inceput sa vorbesc tampenii, uneori tineam telefonul la ureche si faceam treburi prin casa doar ca sa nu o aud, am cazut din prostie in prostie in loc sa fi fost pur si simplu civilizata si sa fi trasat limitele ca in orice relatie sanatoasa. Ce fac eu acum aici, e un simplu catharsis. Ea merge pe drumul ei, sper sa-i fie lin, eu pe al meu, mai bogata cu o experienta :)) Ma bucur mereu ca "inaintez" in intelepciune si ma auto-cunosc din ce in ce mai bine si sunt mai sigura in pielea mea si ma simt eliberata. Da, asta e cuvantul eliberata. Sigur ca virgula copiii intreaba unii de altii, ei nu stiu de ce probabil nu se vor mai vedea deloc, sunt totusi 5 ani de petreceri, de zile de nastere, craciun, etc. Dar daca ar fi existat macar o umbra de dorinta de a reface relatia in niste limite sanatoase as fi fost si inca sunt prima care vreau sa-mi asum greselile care sunt alea, dar si sa ramana relatia la stadiul de civilizata, politicoasa, sociala si nimic mai mult, nu ingerinte in viata mea personala, nu afisari ostentative, nu le gust si le consider toxice pentru spirit, si atat. Deocamdata e punct si eu ma simt impacata cu punctul asta care l-am pus. Uneori viata e ca un copil, nastrusnic, se da cu capul de masa, dar invata mereu...invata ca masa exista bine merci e acolo si trebuie ocolita daca nu vrem sa avem buba la cap:)). Si o relatie e si ea ca un copil, creste si trece in alta grupa, grupa mare. Unii raman in grupa mica, dar nu cu aceasi colegi. Ma duc la joaca cu viata :))

Prea multa corectitudine strica

Vad in jurul meu o societate pe Prozac, unde lupta pentru auto-cunoastere si evolutie spirituala(aici nu ma refer deloc la religie ci la un anumit nivel al detasarii de materialism, consumerism, "eul atotstapanitor") este ceva mitic si oricum depasit. Hedonismul e exarcerbat in asemenea hal incat nimic nu ne mai infioara, nimic nu ne mai misca spiritul, totul e asa cumva "merge si asa", numai sa nu ne strice cumva cineva somnul de frumusete si sa ne puna sa gandim, Doamne fereste :)). Astazi revolutiile pentru idealuri ca cea din Chile, sau cea din Argentina din anii '70 sunt un fel de apa de ploaie...se mira tinerii, mai ales astia foarte de dreapta, pentru ce s-au luptat fraierii aia...ca sa ce? sa nu vina capitalismul american? ete nah, daca eu am wii si un PSP si naiba sa le mai ia de gadgeturi ce ma "intere"(limbaj prescurtat de messenger) de aia care nu au dupa ce bea apa. Si oricum treaba lor, sa se descurce. Vedem cu totii ce tampenie curata a iesit din toata agitatia cu "capitalismul" feroce...Olanda e mai afectata ca niciodata si se vad decalaje bunute intre gandirea celor de dreapta(aia extremista si aia monarhista cu ramasite de gandire colonialista de genul "albii care fericesc pe restu vai mama lor de primitivi ca nu ne pupa si talpile picioarelor ca le-am adus civilizatia chiar daca i-am omorat sau exploatat si aruncat la gunoi dupa ce nu am mai putut scoate nimic de pe pielea lor") si gandirea celor de stanga, a nu se confunda cu comunismul tampit si fara noima. Citesc zilnic cateva site-uri olandeze si vad radiografic cum societatea plina de huzur a dus la crearea unor specimene de un "lasa-ma sa te las" ceva de domeniul fantasticului si totusi in acelasi timp a unor specimene iesite din sefeurile ultimilor ani, bey nene, neafectati de "spalarea generala de creiere"...ca-mi vine sa ma duc la ei si sa-i pup:)). Cateva topicuri din ultimele 3 luni: -media manipuleaza, jurnalistii au ajuns ca mercenarii in slujba diferitelor companii, nu putem decat cerceta noi singuri pana ne facem o idee -justitia din Vest e prea blanda cu criminalii sau pedofilii sau vilotarii (ceea ce se mira astia ca a ajuns lumea, in speta, rudele victimelor sa-si faca dreptate singuri) -corectitudinea politica care ni se cere non-stop a creat o noua fateta a comportamentului social=teatrul social practicat de majoritatea, afirmarea unor texte plate, memorate, neconcorde cu "adevarata" gandire a celui intrebat (tocmai de frica de a-si manifesta adevaratele sentimente si idei, uneori doar in cerc foarte foarte restrans, prieteni adevarati) Exemplul de astazi: -se da un link in care un criminal ce omorase copii e omorat in inchisoare de alti prizonieri. -reactiile sunt dintre cele mai dure, evident cele care sunt de acord ca merita astfel de pedeapsa, caci aia de pe hartie e derizorie, mai ales in inchisorile vestice unde confortul depaseste orice imaginatie. -evident iarasi pentru corectitudinea pe care trebuie sa o afisam, deh, mai rau ca in comunism, sunt sterse de catre moderator, administrator si asa mai departe(trebuie sa fim toleranti si cu criminalii, deh). -ca atare, majoritatea care au accesat subiectul au dat minusuri la greu reactiilor care sustineau ca sistemul e perfect si asta este numai suntem animale sa ne facem dreptate singuri. Acu, parerea mea: -nu sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, caci nah si justitia e "umana si cu lipsuri" si poate greseste si baga la zdup( cum s-a intamplat de multe ori in USA vreunu nevinovat) -dar sunt pentru inchisori nene d-alea grele cu munca, fara trai pe vatrai, fara internet toata ziua buna ziua si sala de culturism pentru "domnii prizonieri", cu multi ani de inchisoare pentru cazuri ce implica copiii sau femei sau foarte grave pe viata si celula de celula, nu cu vizitele prostituatelor ca e si ei oameni. -si cu cursuri de "aducere aminte" si nu reeducare, ce e aia, pentru unu care a omorat un copil nu pot sa scriu exact ce gandesc, ma auto-cenzurez deh, obisnuinta ce sa-i faci...ci un fel de readucerea aminte in fiecare zi celui care a facut asta, caci "moartea e prea usoara" si durerea celor afectati e prea mare...dar deh, societatea noastra a ajuns "cica" la un grad de evolutie, incat numai Prozacul ne mai ajuta sa o vedem in roz.

Carpe diem

Efervescenta mea de unde vine si unde se duce. Vine din prea multa dragoste de viata. Si-asa mereu mi se parea ca traiesc intr-un film si mereu ma transpuneam in personajul care neaparat era un fel de "regina balului". Mi-aduc si acum aminte teancul de reviste "Cinema" pe care le sorbeam cu nesat inchipuindu-ma imbracata in trench-coatul lui Audrey Hepburn in Breakfast at Tifanny sau cu parul lung si blond aranjat a la Brigitte Bardot. Ca atare visele mele am cautat mereu sa le realizez, caci sunt o fire tare capricioasa, comoda, doritoare de placeri pe care nici macar nu-mi dau silinta sa mi le refuz pe principiul ca o viata avem. Acum am si parul lung si blond si am si vreo 3 trench-coaturi...ce sa mai, ca sa ma pot inchipui mai bine in filmul meu numit simplu "viata mea". Pe la 16 ani am iesit pentru prima data din tara, atunci mi-am zis ca e interesant si exact asta voi face, voi trai si prin alte parti, iata-ma departe. Pe la 18 ani m-am simtit o tanara ce incepe sa-si deschida aripile pentru a se putea transforma intr-o femeie cu adevarat femeie. Si iata la peste 30 si de ani simtimdu-ma asa cum mi-am si inchipuit, o femeie bine in pielea ei, rasfatata in primul rand de ea insasi, nerefuzandu-mi pe mai departe placerile si cumva departe de lumea dezlantuita. De ce departe? Departe temporal...recitesc Enigma Otiliei...am avut chef de ea tocmai ca iarna asta nu se lasa dusa si odata intrata sub plapuma calda, asa lenesa si pe punctul de a adormi, imi revin imagini dragi in minte...ciudat unele sunt legate de Bucuresti, adica stradute dragi, intrarea aia din piatra cu bolta de la Antim, Cotrocienul, Lazarul. Pascalopol (adica Calinescu in speta) zice o chestie minunata, pe care intuitiv eu am simtit-o mereu: Asta e varsta (lor) cea mai incarcata de dorinti, si ce-ti lipseste acuma nu mai capeti niciodata. Mai placut e sa-ti aduci aminte fericiri trecute, decat ca, dupa o tinerete uscata, sa ai tarziu ceea ce n-ai avut la vreme. El se refera evident la "nebuniile" tineretii, la rebeliuni, la pasiuni, la iubiri imposibile, la fugit in lume vazut ca rupt de familia originara, la plecat la Paris cu doi lei si trait din covrigi dar extaziat in fata impresionistilor la Orsay Musem si altele asemanatoare. Vulcanul ala de neoprit daca il lasi sa se reverse atunci, mai tarziu te ridica deasupra valurilor de lava uscata ca sa contempli lumea. Poate ca m-as fi putut infrana in a ma dezlantui, dar n-am vrut-o, am plans, am ras, am iubit ca o nebuna, i-am facut pe altii sa ma iubeasca ca niste nebuni, am parasit, am fost parasita, am fugit de responsabilitati si am folosit o filosofie superficiala tocmai pentru a-mi sigila si confirma vartejul ala nebun de "azi vreau, azi folosesc, azi arunc". Daca ar fi sa ma descriu pe mine cea de la 25 de ani sa zic e ca si cum as vrea sa descriu senzatia cuiva insetat ce-si infinge dintii intr-o piersica zemoasa...setea nu-i trece, savoarea gustului parfumat il innebuneste si mai vrea, zeama dulce ii umple fata si la sfarsit se intreaba daca oare a facut bine sa incerce sa-si potoleasca setea taman cu o piersica :)))) Ielele ar fi fost invidioase pe totala mea aruncare in gol, pe dansul pasional neinfrant de nimic, ca si cum as fi incercat prin el, in luminile ca niste fulgere ale clubului sa transced undeva, unde, nici asta nu se stie, ca in povestile fara sfarsit. Mi-am consumat (aproape) toata lava atunci, acum vad marea de undeva de pe o coasta a muntelui (vulcanic) si absorb fiecare particula a vantului, a soarelui. Nu are cum sa-mi fie dor de ele, de clipele alea, le am in mine, le-am trait cu toata puterea, imi sunt bucata mea de "Moulin Rouge-a se citi dans, petrecere, nebunia noptilor de vara"(numai ca la mine in special se chema Club A, Terminus, Planters). Carpe diem a fost una dintre primele "intelepciuni" pe care le-am descoperit si cu exactitate nu as putea spune, poate prima data cand mi-au placut ochii albastri ai unui baiat pe care il chema Alexandru. Poveste fara sfarsit.

yupiiiiii...a venit primavara!

Bine nu in forta. Dar am vazut azi o explozie de branduse de mi-am clatit ochii in violetul lor crud. Capritele mele zici ca au inflorit si ele, pe Freya nu o mai prinde nimeni prin casa, Keira incerca azi nisipul, hm, nu prea ii placu la gust :)). Ii place la nebunie pe un martafoi d-asta de te legeni in parc, de nu chiuie, zici ca ori e la nunta ori e vreun cowboy ceva dintr-un western ori din reclama aia antica, veche si de demult :)) la Marlboro. Poza de sus e facuta acu vreo cred 4 ani la Keukenhof, mama si tata parcurilor de flori (mai ales lalele) din Olanda. Mi-a placut in mod deosebit aranjamentul ca dupa cum vedeti straturile de lalele, narcise si p-alea albastre am uitat cum le cheama alcatuiesc tricolorul, rosu, galben si albastru...hihihi...pai da. Mai nou am facut o fixatie pe Debussy, preferata mea fiind Preludiu la Dupa-amiaza unui faun (traducere la botu calului din engleza): http://www.youtube.com/watch?v=9_7loz-HWUM&feature=related

De vis

Luna noastra cea de toate noptile :)

Intotdeauna m-a fascinat, e minunata, ma face sa visez cu ochii deschisi doar stand si uitandu-ma la ea. Se vede ca sunt o creatura a noptii. Luna mea este cea din Moonlight Sonata de Beethoven (Sabina daca ma citesti poate imi confirmi sau infirmi chestioara asta citita pe net: titlul original ar fi fost Uno Quasi Fantasia si n-ar fi avut deci nicio legatura cu luna, dar ar fi fost denumita asa abia in 1865 la 38 de ani de la moartea lui Beethoven in 1827.) http://www.youtube.com/watch?v=w2cFEHM9yMw&feature=related Luna Freyei este Claire de Lune de Debussy(ii place la nebunie, evident e muzica pe care iti poti exersa veleitatile de invatacel-balerina, desi nu gasesc nicaieri daca e intr-adevar muzica de balet). http://www.youtube.com/watch?v=-LXl4y6D-QI

Ridurile si dilemele existentiale

La o discutie cu prietena mea cea mai buna...facem noi doua brainstorming la greu cand ne apucam de trancanit, am realizat ca ridurile pe care le am in jurul ochilor (deh rad mult, asta e) nu sunt chiar asa ceva de groaza. Ba chiar isi au farmecul lor(daca nu o fi cumva blasfemie cosmetica chestia asta) in sensul ca per total nu sunt taman ele, relele, ridurile adica, alea care dicteaza esteticu' meu (sarumana mami si natura si jezus christ ca m-ati facut totusi in parametrii aia fizici bunutzi sau normali-depinde din ce unghi privesti-cam ca la photoshop asa cand scot aia din niste oarecare vreo diva ceva) Pe la 22 de ani credeam ca o femeie la peste 3o de ani (cu exactitate nu se spune niciodata) este deja batrana, nu mai are perspective si gata si-a trait traiul si-a mancat malaiul :)). Haha, nimic mai fals. Dar deh, trebuie sa ajungi acolo ca sa realizezi chestia asta (ori eu spre deosebire de sor'mea am fost mereu Toma Necredinciosu, mie Domne trebuie sa mi se intample, sa vad eu cu ochii mei si sa simt cu mainile mele, altfel nu exista, punct). Deci pe scurt, ma sochez, dar pana acu, sa scuip repede in san de trei ori (hehe, pai da, scopu scuza mijloacele) ridurile astea smechere nu-mi dadura vreo dilema existentiala, nu ma terorizara cu existenta lor, nimic. Ok, nu le iubesc, nu vreau sa le vad in fiecare dimineata cand ma spal pe dinti (dar merge metoda cu nebagatu in seama 100%) dar convietuim pasnic si nu ne stresam una pe celelalte (vorbesc de ele la plural ca umbla in gasca nu oricum). Pana acum cel putin, vom vedea mai departe :)).

Ma iubeste toti...:))

Sunt femei care in lipsa increderii in ele tin cu tot dinadinsul sa epateze prin numarul mare de cuceriri, reale sau nu, nu mai conteaza atata vreme cat auditoriul (in general feminin, ca doar noi intre noi ne gasim in starea aia tampita de competitie) este dat pe spate ca rezultat al acestor manifestari de auto-lauda. -La mine la job vreau sa-ti spun ca toti intorc capul dupa mine si ma intreaba pe ici pe colo, cand mai vin cu fusta mini la birou, ca vor sa-mi mai admire picioarele. -Eu cand ies singura in lume nu exista sa nu fac cate o cucerire, pana si tipu de la coada a inceput sa aiba glume cu mine -My God iti spun, de-abia ce m-am conectat la site-ul ala de dating ca au si sarit pe mine tspe mii de tipi -Bey iti zic, am fost si eu azi imbracata asa mai primavaratec si uite pana si bodyguarzii de la intrare au inceput cu zambete, laude, alea-alea. Acum :)) cine sunt eu sa contest chestiile astea? Nu am fost acolo, deci nu stiu gradul de veridicitate al lor...dar e tare haios si cumva pueril sa vezi chestia asta manifestata chiar si de catre "doamne" trecute binisor de ceva ani de casnicie/inceputu indragostirilor(16-18 ani in viziunea mea)/sau chiar data expirarii(asta e mai dura, dar plastica virgula ca exprimare). Chiar daca sunt 100% adevarate, eu nu inteleg, sincer, sensul acestor aduceri la cunostinta. Sa fie oare faptul ca trambitate in gura mare cresc cumva (impropriu spus) valoarea unei femei. Oei (asta e un fel de vai in olandeza)...ok iau de buna afirmatia de mai sus. Pai atunci ce se fac doamnele respective cand peste una mai circumspecta si rationala asa ca mine? :)) Va zic eu...imi vine sa le zic: Doamnelor iubiti-va mai mult si lasati-i in pana lor de barbati ca doar nu in asta sta totul pe lumea asta!

Avatar

Nu m-a impresionat, nu vreau sa-l revad. Imaginatia care ti-o trezeste, atat de cantata de catre toata lumea eu o am si cand citesc Legendele Olimpului, adica nu trebuie sa vina un Cameron si special effects sa mi-o transpuna cumva. Povestea, groaznic de slabuta, deja cand aud de teme gen: razboi, o poveste de dragoste previzibila de la primul semn pana la ultimul si clisee cu tona, sorry dar mai bine ma duc sa-mi pierd timpu cu alte chestii mai interesante. Dar am zis ca deh, nu pot comenta daca nu il vad, oricum pe la jumatate ma luase somnu, la zborurile cu pasaroaiele, asa ca m-am dus sa pun de o cafea ca sa termin odata si cu blockbusteru' momentului...ca daca o lasam pe altadata sigur ramaneam cu avataru nevizionat, atat de mult mi-a placut. Si pentru peisajele computerizate, mai bine vizionez site-uri de adobe photoshop unde userii chiar creaza minunatii si va zic sunt o gramada de genul asta, macar pentru noutatea care mi-o aduc.