Asculta muzica de pe la 87, 88, 89, 91, 92...etc. Azi am o zi lejera, desi am de terminat acasa vreo 2 dari de seama, hahaha, ca sa nu le zic rapoarte ca suna prea comunist. Mi-aduc aminte perfect peste ani starea de vesnica indragosteala (nu neaparat de un tip) ci mai degraba de viata insasi, pe care o aveam in liceu si dupa in facultate. Cand am inceput sa lucrez locul chestiei asteia super-mega-extra-melancolice a luat-o clubbbing. Dans, party-uri, baruri, cluburi, pe urma calatoriile si intr-un final apoteotic, pe la vreo 28 spre 29 de ani am simtit ca gata, vreau sa ma cumintesc. Si mi-am facut cuib, unde muzica buna, vinul rosu, tare si parfumat, cafeaua cu lapte si croissantul, chitara si motorul, cartile si filmele si-au gasit locul lor de la sine inteles. Azi cand scartaiam cu buggy-ul printre frunzele uscate ca papirusurile invechite acompaniate de insasi ciripitul vesel al Keirei ma gandeam ce buna a fost viata cu mine. Foarte buna. Si prin vai si prin munti, la urcat sau coborat a fost blanda. Asta e cuvantul. Cumva m-a tinut in brate sa nu ma lovesc prea tare de pietre.
Am fost o adolescenta tare zbuciumata interior. Acum pot privi detasat, dar cat timp mi-a luat pana la a-mi tine echilibrul pe placa asta de surf a vietii. De mica "am filmat" fiecare moment al vietii cu irisul larg deschis. Insa nu am pastrat decat pur momente de tensiune sufleteasca. Fie ca erau legate de o furtuna la mare, unde eu de pe mal, traiam intensitatea valurilor, vanturilor, miscarii norilor, fie ca era un moment pur de pace, ca dupa-amiezele de la tara, unde toata lumea dormea si eu ma strecuram in caldura inabusitoare a amiezii sa citesc Nietzsche sau Bergson undeva la umbra in cerdac cu picioarele asezate sus, unul peste altul. Pe vremea aceea nu suportam locul ala mic uitat de lume, la tara. Astazi il iubesc. Ce inseamna viata asta? :) la mine intelepciunea a venit cliseistic, odata cu varsta.
Deci nu am pastrat in minte decat momente disparate: troleul ala ciudat care trecea pe langa Facultatea de Drept, stradutele de la Elefterie, intrarea de metrou de la Eroilor, spatiile atat de mari si atat de triste (asa le vad azi, atunci mi se pareau atat de interesante :) tot ce imi scapase mie, crescand in 13 Septembrie) ale Drumului Taberei. Sarafanul de liceu, care intr-a zecea imi ramasese mic, fix cand a venit Revolutia si am intrat in prima pereche de jeansi. Si asta e atat de cliseistic in viata mea. Viata de copil de Bucuresti, vagabond pe strazile vechi :) ale orasului aluia care imi tine inca ca intr-o cutie pretioasa, toate amintirile tineretii mele. Am iubit la modul cel mai sincer iubirea. Credeam insa pur filosofica ca iubesc barbatii si da i-am iubit, insa cumva egoist, narcisist, asa cum te uiti intr-o oglinda si iti zambesti :). Mi-aduc aminte ca mereu am refuzat orice opinie, chiar a prietenelor, desi perfect intemeiate. Si desi am fost dintotdeauna foarte lucida, m-am lasat imbatata de cuvinte, de imagini, de insasi notiunea de dragoste, fara macar a cauta intelege sensul ei. Si totusi 20 de ani mai tarziu imi dau seama ca viata a fost a naibii de draguta si m-a lasat sa ma joc ca un copil pe un teren necunoscut, protejandu-ma atat cat a putut de tot ce se poate numi "rau". Mai ales ce apreciez la ea :) (viata pentru mine e o ea, ok?!) e ca m-a dus pe drumuri necunoscute, mereu uimindu-ma!
Da viata e frumoasa, fie ca e imbracata cand in jeansii rupti de la 18 ani, fie intr-o rochita neagra pana la genunchi si cercei sclipitori ce abia se ivesc printre pletele ei lungi, fie zambeste cu ochii frumosi si ridati unei femei, odata copile, si ii ia in brate odorul, ce gangurind se joaca cu suvitele ei acum argintii. Viata insasi e precum anotimpurile, toamna e la fel de frumoasa ca primavara, doar sa stii sa o privesti cu inima deschisa. Precum Fred Vasilescu, invatat fiind de catre Doamna T. Pe mine m-a invatat pe la 15 ani Camil Petrescu :).
