Azi am fost la o cafea la o noua vecina. De la inceput spun ca eu nu practic sportul asta, caci din fire sunt un lup mai singuratic, foarte prietenos cu diferiti lupi pe care deja ii stie :). Dar ma rog, uneori sunt si un lup curios, asa ca am cedat la insistentele unei tipe care are fetita in clasa Keirei la scoala si care mi-a spus ca pot si eu ramane cu Freya la ea cat se joaca fetele.
Ei bine nu despre prietena Keirei sau despre vecina mea o sa fie vorba in postul asta ci despre sora mai mare a fetitei de 4 ani, cea care avea 7 ani. O fetita superdotata, geniu probabil, dar eu nu ma pricep, e doar o evaluare din ceea ce mi s-a spus si am vazut. Aceasta fetita va spun sincer ca m-a speriat si cumva inghetat azi timp de aproape 2 ore cat am stat acolo. Avea in primul rand un vocabular de om mare, un stil de a vorbi ca si cum ma aflam nu in fata unei pustoaice de 7 ani ci poate in fata unei doamne de 57. Cu o reflectie nemaipomenita a faptelor si evenimentelor dar care te ingheata in fata ideii asteia primordiale de evolutie. Adica cum se poate totusi o fetita sa se comporte, discute sau chiar expune idei intelepte in stilul unui adult, unui om blazat deja de tot ceea ce-i poate oferi viata. Cumva m-a intristat. Ma uitam la cele doua fetite ce se jucau cu papusile, Keira si S si ma uitam la fetita aceasta inteleapta M cum vorbea cu Freya, care insasi de felul ei este foarte copilaroasa si visatoare. Imi dadeam seama ca M probabil nu va trece niciodata etapele alea premergatoare adolescentei intr-ale gandirii, nu adolescentei fizice.
Azi am coborat putin cu picioarele pe pamant as putea spune. Ce mi-as putea dori mai mult de la coplaria alor mele? Sa faca in fiecare zi cate o activitate extrascolara? Sa ajungem sa ne vedem cu picatura, sa nu mai strangem "imbratisari" pentru pusculita (caci nu-i asa imbratisarile cresc increderea in noi, fac bine tenului :)), sufletului, calitatii vietii)? Sa ajungem sa nu mai vedem culorile cerului Olandei atat de minunate, alea pe care noi toate 3 am vrea sa le pictam in fiecare zi? Sa ajungem sa ne imbracam in fuga, fara a lenevi toate trei plus tati in patul mare inainte de micul dejun sau in weekenduri? Sa ajungem sa nu mai vedem cand vine primavara si apar mieii sau brandusele la ferma din apropiere? Sa ajungem sa nu mai avem timp sa o lalaim prin biblioteca publica de la noi din cartier cu orele, uitandu-ne pe carti, citind acolo in liniste lafaite pe cate o perna mare pe podea? Nu. O viata avem si nu ne ajunge pentru cate clipe am vrea sa impartim zi de zi, luna de luna, an de an.
Copilaria e ceva atat de pretios ca nu merita alergata, nu merita ingorata, nu merita sa ii furi amintirile, nu merita sa nu o iubesti cu adevarat si din tot sufletul. Copilaria e locul ala sigur unde te poti intoarce cateodata in viitor cand poate va fi o zi cu furtuna. E locul ala din suflet care stii ca mereu e cald, miroase a mama si te poti cuibari in el ca intr-o plapuma moale. Eu traiesc copilaria alor mele ca si cum e filmul vietii noastre. Iubesc locul asta in care ne gasim acum, e unul nebunatic si totusi cuminte, sofisticat si totusi banal, maret si totusi simplu, dar e copilaria lor si casnicia mea si familia mea si oaza aia in care chiar daca normele ar spune ca nu poti bea sampanie de copii miercurea fara motiv, totusi se poate oricand gasi un motiv:).
Cat de frumos! Asa e, da, da, da!
RăspundețiȘtergere